VOCEA PARISULUI

 

Când sâmbătă seara prietenii mei au zis că ei merg dimineața la 7 la vot, am răspuns: „Dar vouă nu vă place să dormiți duminica dimineața??!!” Totuși, cedez și accept, dar schimbăm ora pentru 8. Duminică, 2 noiembrie 2014, ora 08:00, în fața ambasadei României. A demain, donc!

 

Duminică dimineața, rue Saint-Dominique. Ajung la ambasadă la 08:05 și constat că sunt prima din grupul nostru. Nu la coadă, fiindcă aici sunt deja vreo 15 persoane. Coada începe la poarta curții ambasadei. Două culoare, unul pentru intrare, altul pentru ieșire, sunt delimitate de garduri metalice. Sub arcadele de la intrarea în clădire, s-au instalat mese și scaune unde oamenii completează deja celebrele declarații pe propria răspundere, sub privirile unui oficial care distribuie formularele. Se intră câte 5, atât în curte, cât și în holul ambasadei, unde e secția de vot. Îmi place organizarea, îmi

spun că totul e ok.

 

Domnul care îmi ia cartea de identitate copiază datele în tabelul lui încet, foarte încet.

Eu stau și aștept, întrebându-mă de ce nu-mi dă ștampila și buletinul de vot să intru în cabină,

iar între timp el să tot scrie... Nu, domnul în chestiune procedează conform legii – foarte bine –

dar cam încet. În sfârșit, termină de scris, îmi înmânează obiectele muncii în cabină și-mi exercit

liberă și fără constrângeri dreptul constituțional de vot. Când introduc buletinul în urnă observ

prin fanta caserolei uriașe de plastic care e urna destul de multe buletine deja.

 

La 8 dimineața atmosfera e relaxată, oamenii sunt bine dispuși. Apar și alți prieteni, discutăm,

râdem, propunem să mergem la o cafea ca răsplată că ne-am făcut datoria cetățenească. Unii au

votat pe rue de l’Exposition la consulat și aflăm că la ICR, lângă consulat, e un punct de presă.

Mergem să vedem cum stă treaba la consulat. Aici sunt vreo 30 de oameni la coadă

(în același timp și la ambasadă coada a crescut ușor). Ne bucurăm că românii din regiunea

pariziană au decis să vină la vot, ca să nu mai fie prilej de acuzații ca-n 2009.

Întâlnim un jurnalist de la RFI România care ne ia interviuri unora dintre noi și ne spune că se

vor difuza în jurnalul de la ora 12.

 

 

Pe la 9 și jumătate, câțiva dintre noi decidem să mergem la una dintre fete, aproape de ambasadă,

pentru un mic dejun copios. Pâine proaspătă, patiserii – vive la joie de vivre à la française! Rămânem împreună până la amiază și ascultăm RFI România, ca să ne-auzim și noi cum ne dă la radio.

 

Către 12 și jumătate, îi mulțumim amabilei noastre gazde și plecăm. Eu cu Alex și Corina luăm autobuzul 92, care trece pe lângă ambasadă. Coada de peste 50 de metri, cu 3-4 persoane pe un rând ne ia prin surprindere. Eu mă mir prima: „Ce-i asta?” Și pe urmă ne dăm seama că e coada de la ambasadă. Alex face repede câteva poze, din mers.

 

După-masa e calmă, mă uit la tvr internațional și la alte posturi tv românești pe net. Pe Româniacurată citesc un articol cu postări ale observatorilor independenți la alegeri. În unele cazuri sunt neglijențe, mai degrabă, dar în altele mi se pare că e o reală intenție de a frauda din partea autorităților locale. Schimb mesaje cu unii prieteni care n-au fost de dimineață la vot și merg de după-masă. Deocamdată, coada e tot mai mare, sute de oameni așteaptă la fiecare secție de votare, dar încă e liniște.

 

Pe internet și la televizor se difuzează imagini cu cozile uriașe de la secțiile de votare din Europa: Paris, Londra, Madrid, Stockholm, Bonn... E bine că e lume multă, românilor din afară le pasă de țara lor. Ah, românii din afară! Invidiații și huliții români din afară... Cei pe care partidele politice românești au venit să-i vrăjească ca să-i voteze pe ei, pe ei și nu pe ceilalți. Cu declarații gen „Diaspora nu are culoare politică”, dar înființându-și propriile filiale în același timp... Cerșind voturile noastre și disprețuindu-ne în discursurile pe care le țin în țară... În cursul după-amiezii aflu o informație amuzantă despre tânăra filială a PSD Paris, înființată de o săptămână – dar aceasta e o altă poveste, pe care o voi relata separat.

 

Și atunci apar primele semne.... pe facebook citesc că în țară la multe secții de votare din gări (sic!) și din campusurile studențești nu mai sunt formulare disponibile pentru declarațiile pe propria răspundere. Mă mir – tocmai acolo unde oamenii circulă și unde nu au domiciliul acolo unde votează? Mi se pare ciudat. În același timp, apar primele imagini (pe net și la realitatea tv) cu nemulțumirile de la Londra, unde condițiile de votare sunt o bătaie de joc. Postez și eu imaginile, cu comentariul că, în comparație cu Londra, la Paris e o serată haute-société, ca organizare.

 

La un moment dat, pe realitatea tv văd că autoritățile locale bucureștene au decis să suplimenteze formularele pentru declarații, iar BEC a decis că acestea pot fi completate și în afara secțiilor de votare, urmând să fie fie semnate în fața membrilor comisiei de votare.

 

Ora 17:00 în Franța, 18:00 în România. Purtătoarea de cuvânt a MAI anunță că până la ora 16 s-au primit peste 90 de sesizări despre nereguli la vot și s-au aplicat deja 20 și ceva de amenzi. N-am reținut numerele exacte anunțate de distinsa reprezentantă a autorităților române, dar mi se pare puțin cam mult.

 

Cei de la ambasadă transmit că un consul a ieșit și le-a spus că nu se mai distribuie declarațiile în afara ambasadei, ci doar înăuntru. Că a primit ordin de la București să încetinească votul. Oamenii protestează, cer un document oficial. Noi, cei care urmărim de acasă ce se întâmplă, cerem filmări cu declarația consulului. Nu mi-e clar, nu mai AU sau nu mai DAU formulare? Îmi trece prin minte prima dată că poate va trebui să ne întoarcem la ambasadă...  Aflăm că, în urma protestelor oamenilor, formularele se distribuie în continuare, dar cu mare încetineală. La Londra cei care așteaptă la coadă încep să fluiere și să cânte și postează primele filmulețe.

 

La ora 18:30, vorbesc la telefon cu una dintre fetele care așteaptă la coadă. (Paranteză: în România există un adevărat cult al cozii la autoritățile române, oricare ar fi ele. Coadă pentru mâncare, coadă pentru a plăti impozitele, coadă pentru a vota... Le place la nebunie să ne știe la coadă – probabil că miile de oameni care așteaptă așa le dau un sentiment de putere, de invincibilitate, mai știi? Ar trebui să se ridice un monument dedicat cozii în România.) Prietena mea îmi spune că partea cu formularele s-a rezolvat (or fi aflat decizia BEC). Ea personal a sunat la BEC în țară și a discutat cu o doamnă foarte amabilă, care i-a spus că de la Paris au mai sunat vreo 5 persoane. Pentru prelungirea programului de vot la secțiile de votare din străinătate s-au primit multe cereri, acum se așteaptă decizia BEC. Este ora 18:30 în Franța, 19:30 în România.

 

Mai multe cunoștințe din țară îmi scriu pe facebook, întrebându-mă ce se întâmplă la Paris. Trăiască tehnologia și libertatea de expresie – internetul și televiziunile! Le spun ce știu. Mă bucur că oamenii din țară pun întrebări și cer informații de la fața locului, fără să pună botul la ce li se servește pe tavă de către unii și alții.

 

La 19:44 citesc că d-nul Marian Muhuleț (ați dormit bine azi-noapte, stimate domn? ) anunță că programul de vot nu se va prelungi nici măcar cu un minut și că vina pentru cei care nu vor vota aparține MAE, care n-avea decât să se pregătească mai bine. Mi se fac ochii cât cepele în fața calculatorului și-mi crește tensiunea.  Peste 10 minute, celebra d-nă Firea (Trebuia să aibă și PSD-ul o Udrea, nu? Și pentru că trebuia să poarte un nume, s-a numit Vrânceanu-Firea) face o declarație cum că "PSD atrage atenția unor elemente care ridică suspiciuni de fraudă la Paris, Berlin si Chișinău. Ambasadorii români și președinții secțiilor de votare fac presiuni asupra celor care se ocupă de organizarea alegerilor în scopul fraudării votului". What the… ???!!! Ei ne atrag nouă atenția ???

 

20 :14 Cineva scrie că a așteptat de la orele 15 :00 să voteze – deci minim 4 ore (scria întors acasă). S-au cântat imnul și alte cântece românești. Românii nu se lasă.

 

20 :20 Primesc un telefon de la o prietenă care e la coadă. Vorbește repede, sacadat, îmi dau seama că nu are aer să respire. La ambasadă vor să închidă porțile, iar oamenii din spate presează să intre în curte. Ea e chiar în fața porții, sub steaguri. Zice în 3 secunde: "Fii atentă, vor să închidă poarta, dar noi vom forța intrarea. Veniți cât mai mulți să ne ajutați ! " și închide. Jumătate din cuvinte mai mult le-am ghicit decât le-am înțeles. Hotărăsc instantaneu să merg la ambasadă. Le spun și celorlalți și în 5 minute ies din casă.

 

Cineva acolo sus mă iubește – sau nu-i iubește pe ticăloși, fiindcă am un noroc fantastic. Ca să ajung la ambasadă, trebuie să iau un autobuz, un tren (RER pentru cunoscători) și încă un autobuz. E duminică seara și transporturile în comun nu-s foarte frecvente, dar mie-mi vin parcă pe tavă. Aștept maxim 2 minute. Când trec Sena pe podul Alma cu autobuzul, văd că în dreapta mea turnul Eiffel începe să clipească. E ora 21 :00 fix. Ce-o fi în acest moment la ambasadă ?

 

Nu reușesc să dau de nimeni la telefon, îmi intră mesageria la toată lumea… Cred că săracul meu telefon (care nu-i smart) s-a zăpăcit de tot. Îi dau o pauză și mă rog să zboare autobuzul… Zboară și el cum poate, drăgălașul ! La 21 :05 sunt în fața ambasadei.

 

Afară în stradă nu sunt decât vreo 3-4 persoane, intrarea e liberă, nu văd nici un reprezentant al autorităților, de nici un fel. Intru în curte – cele două culoare de dimineață au devenit unul singur, mai larg. Unele garduri metalice au fost îndepărtate spre zidul de incintă, altele sunt încă în mijlocul curții. Cea mai mare parte a curții e goală, doar câteva persoane se plimbă pe-acolo. Majoritatea oamenilor sunt adunați în fața ușilor de fier și sticlă ale clădirii. Sunt oameni de toate vârstele, dar mai ales tineri. Mulți tineri, familii cu copii mici, în cărucioare. Nu-s foarte bună la aprecieri, dar 300 sunt sigur. Poate mai mulți ?

 

Încerc să dau de prietenii mei, dar sunt undeva în față, nu-i văd. Dau o tură prin curte, căutând fețe cunoscute și-l văd pe ziaristul de la RFI de dimineață. N-a apucat nici el să voteze, fiindcă toată ziua a fost ocupat cu evenimentele în desfășurare, iar pentru a vota ar fi trebuit să-și dea jos acreditarea de presă și să se așeze la coadă. N-a avut timp, pur și simplu.

 

Ies în stradă să văd ce se mai întâmplă. Dintr-o dubă albă parcată pe partea cealaltă coboară 6-7 jandarmi, cu scuturi, dar fără căști. Recunosc că-mi sare inima un pic și fug înăuntru să anunț. "A venit CRS-ul, transmiteți în față !", le spun unor băieți și fete care stau grupați lângă o coloană. Ei mă privesc nedumeriți, fără să se miște. Mă opresc și eu – una dintre fete mi se pare cunoscută. Da, e o fată din orașul meu, fostă colegă de liceu cu sora mea mijlocie… Surpriză de ambele părți ! Ea și prietenii ei sunt în vacanță la Paris și au venit să voteze, ca românul conștiincios. Nu știu ce înseamnă CRS. Parcă sunt mai dezorientați decât rezidenții din Paris. "Noi suntem turiști, nu ne așteptam la asta, credeam că va fi simplu…"Dar odată ce-au înțeles despre ce e vorba, tinerii aceștia n-au plecat. Au rămas acolo până la sfârșit, curajoși, fiindcă erau și ei, ca și noi ceilalți, pe teritoriu românesc. Unii au ajuns până în fața ambasadorului și a președintelui secției de votare, au discutat cu aceștia, la fel de hotărâți ca și noi ceilalți.

 

Mă întorc la jandarmii de la poartă. Deocamdată stau într-o parte, circulația în și din ambasadă e liberă. Îi salut și îi întreb în ce condiții pot interveni înăuntrul ambasadei,  având în vedere că dincolo de poartă e teritoriu românesc. Unul mai în vârstă, singurul cu burtă și care părea șeful lor (hm, sună cunoscut ?) îmi răspunde că pentru asta ar trebui să rechiziționeze teritoriul ambasadei (adică românesc) și că nu pot să o facă decât la cererea directă a autorităților române. Le mulțumesc frumos și mă întorc înăuntru.

 

Discut cu unii, cu alții, reușesc să iau legătura la telefon cu cei din față. Se scandează " Vrem să votăm !", "Jos Ponta ! ". La un moment dat, întorc capul spre poartă și constat că e blocată. Un zid de jandarmi francezi în cadrul deschiderii, care nu mai permit nimănui să intre. Doar să iasă, ieșirea e liberă și chiar indicată.

Prezența jandarmilor, acum vizibilă, îi intimidează pe mulți. Încep să plece. Cum se mai eliberează locul, reușesc să avansez până la ușile de sticlă și o văd pe Ottilia dincolo de geam. E accidentată la un picior, are un pansament care o împiedică să se încalțe cu altceva decât cu șlapi, dar e acolo. Reușesc să o sun, vine la geam și vorbim la telefon dincolo de sticlă și gratii. Ca la vorbitor. Râdem de asta, poate un pic forțat, dar suntem optimiste.

 

De afară mă sună Cristi. A ajuns de câteva minute și-mi spune că străzile din jurul ambasadei sunt blocate și că a mai apărut o serie de jandarmi. Faptul că nu văd nimic afară nu-mi place. Cristi cere numărul lui Mihai Goțiu de la Cluj, Ottilia i-l trimite și Cristi organizează o conferință între mine și Mihai (trăiască tehnologia !). Îi povestesc și lui ce se întâmplă, ce-am văzut eu, ce-am aflat. Ottilia reușește să iasă din clădire și o trec și pe ea la telefon, pentru informațiile din interior.

 

Lumea e puțin dezorientată, nu știe foarte bine ce să facă. Unii decid să plece – îi aud, dincolo de zidul de jandarmi peste care cei 1.58 cm ai mei nu văd, pe cei de afară dezamăgiți : "Da’ nu plecați, suntem cu voi" Cei rămași înăuntru au devenit și mai îndârjiți. Se scandează și în curtea ambasadei, și afară în stradă.

La un moment dat, în zid apare un spațiu. Îl văd pe Marius, care filmează, mă agit, îi fac semne. Mă vede și el, îndreaptă telefonul spre mine, când un jandarm, care mă observase, se postează umflându-și mușchii în golul dintre ei. Gata, contactul s-a întrerupt. Frontiera de stat între România și Franța a devenit o realitate, iar ea e reprezentată de un grup de jandarmi francezi tot unul și unul, atletici, bine făcuți… frumoși băieți ! Vorbesc la telefon și-i trag jandarmului zelos un zâmbet cu toți dinții, forțat. Oare a înțeles că despre el vorbesc la telefon ? Mă privește rece și deloc amabil.

 

Cristi îmi spune la telefon că au venit alte dube de jandarmi, care au intrat pe rue de l’Exposition. Ei au numărat vreo 60 de jandarmi coborând din mașini și intrând în clădirile ambasadei, prin intrarea mică de dincolo de gardul de după consulat. Hm ! Parcă nu mai sunt sigură că noi cei dinăuntru suntem mai protejați....

 

Îmi dau seama că e prima dată de un an de zile când noi și forțele de ordine franceze suntem pe poziții diferite. În timpul manifestațiilor pentru Roșia Montană sau împotriva fracturării hidraulice ne înțelegeam foarte bine, pe șeful poliției (care ne dădea autorizațiile) îl știam deja, ei simpatizau cu cauza noastră, după cum ne-au spus unii deschis. Le plăcea și că eram civilizați, fără incidente sau violență. Ei bine, de data asta nu ne mai zâmbeau, gata, se terminase prietenia !

 

Oricum, în acel moment, cei din interior eram protejați în comparație cu cei din afară, fiindcă noi eram pe teritoriu românesc, iar ei pe cel francez și protestul lor spontan putea fi considerat neautorizat. Folosesc argumentul acesta ca să-i opresc pe unii care vroiau să plece. Am remarcat că în curte erau și câțiva francezi, intrați acolo cu prietena/soția/soțul… La un moment dat, am observat că un astfel de cuplu româno-francez vroia să plece și m-am dus la ei și i-am rugat să rămână. Băiatul părea indecis : "Credeți că e important să rămân ?" "O, da, vă rog, e important să fie și francezi aici" Și a rămas. Mă duc la jandarmi și îi întreb dacă pot să transmită o informație. "Categoric nu ! " E un băiat înalt de 2 metri, brunet, cu o umbră de barbă nerasă de trei zile. Credea că e pentru cei de afară. "Mais non, pas du tout ! Dacă sunteți amabili să transmiteți superiorilor dumneavoastră că sunt și cetățeni francezi în interiorul ambasadei" În mod sigur nu i-am devenit mai simpatică după asta.

 

Către orele 22 :00 se aude ceva incredibil. SE VA VOTA ! Incredibil ! Oficialii cer tuturor celor care vor să voteze să intre în clădire și să se închidă ușa. Oamenii intră, dar se opun ca ușa să se închidă. De ce, dacă oricum nimeni nu mai poate intra în curte ? Plus că înăuntru e și foarte cald. Eu am rămas afară, fiindcă am votat deja și rolul meu e să fac legătura între înăuntru și afară. Începe să plouă, mă retrag pe margine, sub streașină și deodată aud din interior strigăte puternice : "Hoții, hoții !" Oamenii au înțeles că a fost o diversiune ca să-i izoleze în interior și nu acceptă. Cineva s-a urcat pe o masă și vorbește, dar afară nu se aude nimic.

 

Mai sunt circa 100 de oameni. Intru în clădire, toată lumea s-a înghesuit în față, în jurul mesei comisiei de votare. Doi domni – aflu apoi că erau ambasadorul și președintele comisiei de votare – răspund protestatarilor. Nu se mai poate vota după ora 21, ar fi o ilegalitate și pentru alegători și pentru comisie. Citează regulamentul de organizare al alegerilor. Oamenii îl citează și ei, argumentând că toți cei care se află la ora 21 în incinta secției au dreptul de a vota. Foarte multă lume filmează. Am văzut în curte și un reporter digi24, mai sunt și câțiva colaboratori ai unor publicații (în special online).

 

Mi se pare din ce în ce mai evident că nu se va putea vota, dar nu aș vrea să cedăm. Nimeni nu vrea. Ce facem ? întreabă mai mulți. Aici stăm, nu ne mișcăm, e dreptul nostru, se răspunde. L-am auzit la un moment dat pe ambasador zicând că putem sta până dimineața , nu se va schimba nimic. Dacă trebuie… Deși mulți sunt la capătul puterilor, ca Maria, la coadă de la orele 16 :00.

Afară plouă cu găleata. Mi-e milă de cei din stradă, nu au unde se adăposti. Și acolo, mulți renunță și pleacă, dar tot mai rămân.

 

Auzim că și în alte orașe e la fel : la Londra, Viena, apoi Dublin, Torino… Cineva a vorbit la telefon cu sora lui din Italia care a văzut imagini la Realitatea tv cu ambasada din Paris. Unii au reușit să pună pe internet sau să trimită pe mail filmările. Mai prinde lumea curaj.

Nici nu mă mai uit la ceas (greșeală !). La un moment dat, ploaia se oprește. Jandarmii s-au mai relaxat, zidul nu mai etanș, reușesc să văd printre ei. Au rămas doar câțiva în stradă. Îi văd pe Cristi, Alex, Alexandra… Reușesc să o strig și schimbăm câteva cuvinte printre jandarmi. Le spun că se face o contestație a modului de desfășurare a procesul electoral (sună bine, nu ?)

 

Înăuntru, lumea a înțeles că nu va putea vota. Oamenii s-au relaxat, discută cu ambasadorul și președintele comisiei pe un ton mult mai calm. Multă lume pune întrebări despre detaliile tehnice ale organizării alegerilor. Întreb și eu dacă există vreo șansă ca peste două săptămâni să se suplimenteze membrii comisiilor. Nu, zice el, doar să se creeze o secție nouă de votare. La cele existente nu se va schimba nimic. Hm, cine vrea mai multe secții de votare ? Se aude, d-le Ponta ?

 

Ottilia îmi spune că a auzit de la cineva informația că la Protv s-a spus că românii din Paris au devastat ambasada, au spart geamuri și tot ce le-a ieșit în cale. Asta ne revoltă pe toți. Se decide să se filmeze interiorul pentru a arăta că nimic nu s-a spart, nimic nu s-a distrus. Se semnează contestația. O d-nă avocat îmi spune că pot să o semnez și eu, nu fiindcă n-am votat, ci pentru modul general de desfășurare a alegerilor. Semnez. Sunt printre ultimii – în final vor fi 81 de semnături.

 

Îl abordez pe d-nul ambasador și-l întreb ce va spune a doua zi, când va fi întrebat cu siguranță dacă protestatarii au spart și au devastat localurile. Se uită la mine, e cam obosit (l-or fi întrebat și alții înaintea mea, dar așa le trebuie dacă n au adus o portavoce, un microfon, să se lămurească toată lumea odată și să nu ne repetăm) și-mi răspunde că va dezminți, că n-are cum să afirme așa ceva. Mai apoi, aflu că da, și alții i-au pus aceeași întrebare și l-au și filmat când răspundea. La vie est dure parfois…

 

În sfârșit, pe la 23 :30 ieșim din ambasadă. De ceva vreme, de când cei de afară au aflat deznodământul și că în curând vom pleca, cei care ies sunt aplaudați. Cei care au rezistat până la sfârșit. Eu, Ottilia și H. suntem în ultimul grup care părăsește ambasada. Scot tricolorul din geantă, îl desfac și ieșim cu el în frunte. Nu pot spune că suntem fericiți, dar veseli suntem. Avem în noi o încărcătură de adrenalină să le dăm și altora. Cei de afară ne primesc cu brațele deschise. Eu am încă steagul în mână. Un domn propune să facem poze în fața ambasadei (și-n spatele gardurilor metalice care împiedicau parcarea) cu steagul. Facem pozele cu mai multe telefoane, toată lumea vrea să aibă imaginea asta. La vie est belle parfois !

H. intră în vorbă cu un jandarm, îl întreabă dacă știu pentru ce erau acolo. Nu, nu știau, ei sunt doar executanți ai unor ordine. Un domn îi prezintă scuze unei jandarmerițe – nu știu pentru ce, dar e foarte cavaler. Ne luăm la revedere inclusiv de la jandarmi, le spunem "La revedere peste două săptămâni !" Surprind privirea jandarmului de 2 metri – dacă ar putea, m-ar strânge de gât.

 

Așa mi-am petrecut eu alegerile prezidențiale din 2 noiembrie 2014, la ambasada României de la Paris. Am aflat luni dimineață că se aruncă cu noroi în noi pe unele posturi de televiziune, inclusiv de unul dintre cei doi candidați rămași în cursă… Hm, oare o fi o mișcare inteligentă, d-le Ponta ? Întreb și eu, nu dau cu parul.

 

Pentru liniștea tuturor celor de acasă și pentru politicienii corupți și increduli, care ar face orice (și când zic orice înseamnă absolut orice) să rămână la putere : nu, nu ne-a manipulat nimeni (în afară de guvernul României, cu proasta organizare intenționată). Nu, n-au fost provocatori printre noi (în afară de cei de la ambasadă, în încercarea de a ne dezbina). Nu, n-am avut pancarte (în afară de… nimic, pur și simplu n-am avut). Nu, nu au venit autocare cu oameni (în afară de dubele pline ochi ale Jandarmeriei franceze). Nu, nu am spart și nu am distrus nimic (nimic). Filmările și fotografiile făcute o dovedesc.

 

Iar peste două săptămâni, vom fi tot acolo, de la ora 7 dimineața ! Și asta e o promisiune !

 

P.S. Azi dimineață am citit în postările Sandei Veber, observator la alegeri la ambasadă, că în cursul serii șeful poliției române a ambasadei venea regulat din spate să-i propună d-nului ambasador să aprobe intrarea în forță a scutierilor francezi care așteptau în spate. Sanda Veber era înăuntru, nu discuta cu cei de afară. La fel, cei de afară care au filmat și fotografiat scutierii nu știau ce se întâmplă înăuntru. La facultatea de istorie am învățat că o informație care vine din două surse diferite, fără legătură între ele, are toate șansele să fie adevărată. Deci da, autoritățile române (de văzut la ce nivel) au solicitat forțelor de ordine franceze să intre în interiorul ambasadei, pe teritoriul românesc și mai mult de atât, unii au vrut să le și folosească. Împotriva celor care apărau un drept fundamental al democrației – acela de a vota.  

 

Mia